Procesele cognitive senzoriale

Psihologia este știința care studiază psihicul uman: procesele, însușirile și stările psihice, precum și comportamentul prin care acestea se exprimă. Cuvântul vine din greacă: „psyche” (suflet) și „logos” (știință, cuvânt). Deși oamenii s-au întrebat dintotdeauna ce este sufletul, psihologia a devenit știință de sine stătătoare abia în 1879, când Wilhelm Wundt a înființat la Leipzig primul laborator de psihologie experimentală.

Psihicul este o formă de viață de relație: el nu există izolat, ci se construiește în interacțiunea permanentă a omului cu mediul natural și social. Are o natură dublă: este o funcție a creierului (fără creier nu există psihic), dar conținutul său provine din realitatea exterioară, pe care o reflectă subiectiv. De aceea spunem că psihicul este o reflectare subiectivă a realității obiective: aceeași întâmplare este trăită diferit de doi oameni.

Fenomenele psihice se clasifică în trei mari categorii: procese psihice (cognitive, afective, volitive), activități psihice (jocul, învățarea, munca, creația) și însușiri psihice (temperament, aptitudini, caracter). Procesele cognitive, la rândul lor, se împart în senzoriale (senzații, percepții, reprezentări) și superioare sau logice (gândire, memorie, imaginație).

Senzația este procesul psihic senzorial prin care reflectăm însușiri simple și separate ale obiectelor (culoare, gust, miros, temperatură, sunet), atunci când acestea acționează direct asupra organelor de simț. Senzația este cel mai simplu proces psihic și „cărămida” pe care se construiește întreaga cunoaștere: fără senzații nu ar exista percepții, reprezentări sau gândire.

Orice senzație se produce printr-un analizator — un sistem format din receptor (organ de simț care transformă stimulul în impuls nervos), cale de conducere (nervi care transmit impulsul) și zonă de proiecție corticală (regiunea din scoarța cerebrală unde impulsul devine senzație conștientă). Dacă oricare verigă este afectată, senzația nu se mai produce.

Senzațiile se supun unor legi generale. Legea pragurilor: un stimul trebuie să aibă o intensitate minimă pentru a fi simțit (prag minimal) și există o intensitate maximă peste care apare durerea (prag maximal). Legea adaptării: sensibilitatea crește sau scade sub acțiunea repetată a stimulului — de aceea „nu mai simțim” după un timp parfumul propriu. Legea contrastului: un stimul este perceput mai intens pe un fundal opus (scrisul negru pe alb). Legea sinesteziei: un stimul dintr-o modalitate senzorială produce efecte specifice altei modalități („culori calde”, „voce catifelată”).

Percepția este procesul psihic senzorial prin care reflectăm obiectul în întregime, ca imagine unitară, cu toate însușirile sale, atunci când acesta acționează direct asupra organelor de simț. Spre deosebire de senzație, care reflectă o singură însușire, percepția integrează senzațiile într-un întreg: nu vedem „roșu + rotund + neted”, ci percepem direct un măr.

Percepția nu este o sumă mecanică de senzații, ci o construcție activă, influențată de experiența anterioară, de interese, așteptări și stări afective. Acest lucru se vede în fenomene precum: constanța percepției (o ușă rămâne „dreptunghiulară” chiar dacă pe retină imaginea ei este un trapez când e întredeschisă), iluziile perceptive (deformări tipice, ca iluzia Müller-Lyer, în care două segmente egale par inegale) și observația — percepția intenționată, planificată și sistematică, condusă de un scop.

Forme complexe ale percepției sunt percepția spațiului (formă, mărime, distanță, relief), percepția timpului (durată, succesiune) și percepția mișcării. Spiritul de observație — capacitatea de a sesiza rapid ceea ce este relevant, dar discret — se formează prin exercițiu și este o calitate prețioasă pentru medic, detectiv, artist sau om de știință.

Reprezentarea este procesul psihic prin care reflectăm obiecte în absența lor, sub formă de imagini mintale, pe baza experienței perceptive anterioare. Închide ochii și „vezi” camera ta, chipul unui prieten sau drumul spre școală: acestea sunt reprezentări. Ele sunt posibile doar pentru obiecte pe care le-am perceput cândva, direct sau prin descrieri și imagini.

Față de percepție, reprezentarea este mai palidă, mai instabilă și mai fragmentară — dar și mai generalizată: în reprezentare se păstrează însușirile caracteristice și se șterg detaliile întâmplătoare. De aceea reprezentarea este o punte între cunoașterea senzorială și gândire: este încă imagine (concretă, intuitivă), dar deja schematizată și generalizată, pregătind noțiunea.

După analizatorul dominant, reprezentările pot fi vizuale, auditive sau chinestezice (ale mișcărilor — esențiale pentru sportivi și dansatori, care își „repetă” mintal execuția). După gradul de generalizare, ele sunt individuale (chipul mamei) sau generale (imaginea schematică a unui triunghi oarecare).

Atenția nu este un proces cu conținut propriu, ci un fenomen psihic de orientare, selectare și concentrare a activității psihice asupra unor stimuli sau sarcini, asigurând claritatea și precizia cunoașterii. Atenția funcționează ca un reflector: din mulțimea de stimuli care ne bombardează simultan, ea „luminează” doar ceea ce este relevant.

Există trei forme ale atenției. Atenția involuntară apare spontan, fără efort, declanșată de însușirile stimulului: intensitate, noutate, contrast, mișcare (un zgomot puternic, o culoare vie). Atenția voluntară este intenționată, susținută prin efort de voință, orientată de scopuri (a urmări o lecție dificilă). Atenția postvoluntară apare atunci când o activitate inițial susținută prin efort devine atrăgătoare prin ea însăși și nu mai cere efort — forma cea mai productivă.

Calitățile atenției pot fi educate: volumul (câte elemente cuprindem simultan — în medie 5–7), stabilitatea (cât timp ne menținem concentrați), concentrarea (intensitatea focalizării și rezistența la perturbări), flexibilitatea (comutarea rapidă de la o activitate la alta) și distributivitatea (efectuarea simultană a unor activități, dintre care cel mult una cere control conștient deplin). Neatenția cronică și fluctuațiile excesive scad dramatic eficiența învățării.