Fonetică, vocabular și textul narativ

Fonetica studiază sunetele limbii. Sunetele se împart în vocale (se rostesc singure și pot forma silabe: a, e, i, o, u, ă, î/â), semivocale (seamănă cu vocalele, dar nu pot forma singure o silabă: e, i, o, u în anumite poziții) și consoane (se rostesc cu ajutorul unei vocale).

Atenție: litera și sunetul nu coincid mereu. Grupurile ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi notează un singur sunet sau două, după caz, iar litera „x” notează două sunete: „cs” (taxi) sau „gz” (examen).

Numărăm literele și sunetele unui cuvânt separat: „ceas” are 4 litere și 3 sunete, pentru că grupul „ce” + a notează aici sunetele „ča”.

Diftongul este grupul format dintr-o vocală și o semivocală pronunțate în aceeași silabă: „oa” în „soa-re”, „ea” în „sea-ră”, „ai” în „mai”.

Triftongul este grupul format dintr-o vocală și două semivocale pronunțate în aceeași silabă: „eau” în „vor-beau”, „ioa” în „cre-ioa-ne”.

Hiatul apare între două vocale alăturate, aflate în silabe diferite: „a-er”, „po-e-zi-e”, „i-de-e”. La hiat, fiecare vocală este rostită separat, în silaba ei.

Sinonimele sunt cuvinte cu formă diferită și înțeles asemănător sau identic: a spune — a zice, prieten — amic, trist — mâhnit.

Antonimele sunt cuvinte cu formă diferită și înțeles opus: bun — rău, lumină — întuneric, a urca — a coborî.

Câmpul lexical cuprinde toate cuvintele care aparțin aceleiași teme: câmpul lexical al școlii include elev, profesor, catalog, lecție, tablă. Cuvintele unui câmp lexical pot fi părți de vorbire diferite.

Textul narativ povestește întâmplări așezate într-o anumită ordine, la care participă personaje. Cel care povestește se numește narator — el poate povesti la persoana a III-a (ca un observator) sau la persoana I (ca participant).

Acțiunea unui text narativ are momente: situația inițială (starea de la început), cauza care schimbă situația, desfășurarea acțiunii, punctul culminant și situația finală.

Personajele pot fi principale (apar în toată acțiunea) sau secundare. Timpul și spațiul ne spun când și unde se petrec întâmplările: „demult, într-o împărăție îndepărtată”.

Substantivul denumește ființe, lucruri, fenomene, stări. Are gen (masculin: un elev — doi elevi; feminin: o carte — două cărți; neutru: un scaun — două scaune) și număr (singular și plural).

Articolul hotărât se lipește la sfârșitul substantivului și arată că obiectul este cunoscut: băiatul, cartea, copiii. Articolul nehotărât stă înaintea substantivului: un băiat, o carte, niște copii.

Substantivele comune se scriu cu literă mică (oraș), iar cele proprii cu literă mare (Cluj). În propoziție, substantivul poate fi subiect, dar și altă parte de propoziție.

Verbul exprimă acțiunea, starea sau existența. La modul indicativ, verbul prezintă acțiuni reale și are timpurile: prezent (citesc), imperfect (citeam), perfect compus (am citit), perfect simplu (citii), mai-mult-ca-perfect (citisem) și viitor (voi citi).

Perfectul compus se formează cu „am, ai, a, am, ați, au” + participiul verbului: am cântat, ai văzut, au mers. Este timpul trecut cel mai folosit în vorbire.

Verbul se acordă cu subiectul în persoană și număr: eu citesc, noi citim, ei citesc. Verbele „a fi”, „a avea” și „a vrea” sunt și verbe auxiliare — ajută la formarea altor timpuri.