De la Antichitate la Evul Mediu: moșteniri și civilizații

Civilizația greacă a pus bazele culturii europene. În polisurile grecești s-au născut democrația (la Atena, prin reformele lui Solon, Clistene și epoca lui Pericle), filosofia (Socrate, Platon, Aristotel), istoria ca disciplină (Herodot, Tucidide), teatrul (Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan) și știința rațională (Pitagora, Hipocrate, Euclid).

Idealul grec al armoniei s-a exprimat în artă și arhitectură — cele trei ordine (doric, ionic, corintic), Parthenonul de pe Acropole — și în educația care îmbina mintea și corpul, simbolizată de Jocurile Olimpice, organizate din 776 î.Hr. în cinstea lui Zeus.

Prin cuceririle lui Alexandru Macedon, cultura greacă s-a contopit cu cea orientală în civilizația elenistică, ale cărei centre — Alexandria cu vestita ei bibliotecă, Pergam, Antiohia — au transmis știința și filosofia greacă lumii romane și, prin ea, Europei.

Roma a lăsat Europei statul și dreptul: noțiunile de cetățenie, republică, senat, iar dreptul roman stă și astăzi la baza legislațiilor europene. Limba latină a dat naștere limbilor romanice (italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna) și a rămas, secole de-a rândul, limba culturii, a bisericii apusene și a științei.

Romanii au excelat în inginerie și administrație: drumuri („toate drumurile duc la Roma”), apeducte, poduri, orașe cu forum, terme și amfiteatre, un sistem administrativ care a servit drept model statelor de mai târziu.

Creștinismul a apărut în secolul I, în Palestina, prin propovăduirea lui Iisus Hristos, și s-a răspândit în tot imperiul în ciuda persecuțiilor. Împăratul Constantin cel Mare l-a legalizat prin Edictul de la Milano (313), iar Teodosie I l-a făcut religie oficială a imperiului (380). Biserica a devenit instituția care a păstrat cultura antică după prăbușirea Romei.

Islamul a fost întemeiat de profetul Mahomed în Peninsula Arabică; anul 622, al refugiului său de la Mecca la Medina (hegira), este începutul erei musulmane. Cartea sfântă a islamului este Coranul, iar credincioșii au cinci îndatoriri fundamentale: mărturisirea credinței, rugăciunea, postul Ramadanului, milostenia și pelerinajul la Mecca.

După moartea lui Mahomed (632), arabii au cucerit într-un secol un imperiu uriaș, de la Spania (711) până la Indus, oprit în Apus de Carol Martel la Poitiers (732). Califatele — de la Damasc, apoi de la Bagdad și Córdoba — au unit lumi diferite sub religia și limba arabă.

Civilizația islamică medievală a fost strălucită: a tradus și a transmis Europei filosofia greacă, a dezvoltat matematica (cifrele „arabe”, algebra), medicina (Avicenna), astronomia, arhitectura (moschei, Alhambra). Contactele cu lumea creștină — prin Spania, Sicilia și cruciade — au fertilizat cultura europeană.

Europa medievală s-a născut din sinteza moștenirii romane, a creștinismului și a tradițiilor popoarelor germanice. Societatea era organizată feudal — seniori și vasali legați prin omagiu și feudă — și împărțită în trei ordine: oratores (cei care se roagă), bellatores (cei care luptă), laboratores (cei care muncesc).

Biserica era instituția centrală a lumii medievale: dădea sens vieții, controla educația (școlile mănăstirești, apoi universitățile de la Bologna, Paris, Oxford), încorona regi și chema la cruciade — expedițiile pentru eliberarea Locurilor Sfinte (1096–1291). Marea Schismă din 1054 a despărțit creștinătatea în catolică și ortodoxă.

Din secolele XI–XIII, Occidentul a cunoscut un avânt remarcabil: defrișări și progrese agricole, renașterea orașelor și a comerțului, catedralele romanice și gotice. Spre sfârșitul Evului Mediu s-au afirmat statele centralizate — Franța, Anglia, Spania — și monarhiile care vor domina epoca modernă.

Spațiul carpato-danubiano-pontic a fost puntea dintre civilizațiile antice și lumea medievală răsăriteană. Romanitatea orientală — populația romanizată de la nordul și sudul Dunării — a supraviețuit migrațiilor (goți, huni, avari, slavi, maghiari, pecenegi, cumani) păstrându-și limba latină și credința creștină.

Românii s-au format ca popor în secolele VIII–IX, iar primele lor formațiuni politice — cnezate și voievodate — apar în izvoare în secolele IX–XIII: Gelu, Glad și Menumorut în Transilvania (menționați de Gesta Hungarorum), Litovoi, Ioan și Farcaș, Seneslau între Carpați și Dunăre (Diploma cavalerilor ioaniți, 1247), țara Bolohovenilor la răsărit.

Pe această bază s-au constituit, în secolul al XIV-lea, statele medievale românești — Țara Românească (Basarab I) și Moldova (Bogdan I) — în timp ce Transilvania devenea voievodat autonom în cadrul Regatului Ungariei. Românii au rămas singura insulă de romanitate răsăriteană, ortodoxă ca religie, dar latină ca limbă.