Epoca modernă și secolul XX

În 1789, Franța era măcinată de criză financiară și de nemulțumirea stării a treia (burghezia, țăranii, orășenii), care plătea impozite fără a avea drepturi politice. La 14 iulie 1789, parizienii au cucerit Bastilia, simbol al absolutismului, declanșând Revoluția franceză. Adunarea Națională a adoptat Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, care proclama libertatea și egalitatea tuturor.

Monarhia a fost abolită, regele Ludovic al XVI-lea a fost executat (1793), iar revoluția a trecut printr-o perioadă de teroare condusă de Robespierre. Deviza revoluției — „Libertate, egalitate, fraternitate” — a rămas însă temelia lumii moderne.

Generalul Napoleon Bonaparte a preluat puterea în 1799 și s-a proclamat împărat în 1804. El a dat Codul civil, model de legislație modernă, și a cucerit mare parte din Europa, răspândind ideile revoluției. A fost înfrânt definitiv la Waterloo (1815), iar Congresul de la Viena a reorganizat Europa.

Revoluția industrială a început în Anglia, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cu perfecționarea mașinii cu abur de către James Watt. Munca manuală a fost înlocuită treptat de mașini, iar atelierele de fabrici. Au apărut căile ferate (prima linie pentru călători, Stockton–Darlington, în 1825), vapoarele cu abur, telegraful, iar mai târziu electricitatea, telefonul și automobilul.

Industrializarea a schimbat profund societatea: orașele au crescut rapid, s-au format două clase noi — burghezia industrială și muncitorimea. Condițiile grele de muncă au generat mișcarea muncitorească și ideologii noi, precum socialismul. În paralel, liberalismul cerea drepturi și libertăți, iar naționalismul — state naționale.

Secolul al XIX-lea a fost și secolul națiunilor: revoluțiile de la 1848 au zguduit Europa, Italia s-a unificat (1859–1870), iar Germania a fost unită de Otto von Bismarck (1871). Marile puteri industriale și-au împărțit Africa și Asia, formând imperii coloniale — fenomen care a ascuțit rivalitățile dintre ele.

La începutul secolului XX, Europa era împărțită în două blocuri rivale: Antanta (Franța, Marea Britanie, Rusia) și Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria). Cursa înarmărilor, rivalitățile coloniale și naționalismele au transformat continentul într-un „butoi cu pulbere”. Scânteia a fost asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo, la 28 iunie 1914.

Războiul, așteptat scurt, a devenit un război de tranșee, de uzură, purtat cu arme noi: mitraliere, gaze toxice, tancuri, avioane, submarine. În 1917, Rusia a ieșit din război în urma revoluției bolșevice, dar Statele Unite au intrat de partea Antantei, înclinând balanța.

România a intrat în război în 1916, de partea Antantei, pentru eliberarea Transilvaniei. După înfrângeri grele, armata română a rezistat eroic în vara lui 1917 la Mărăști, Mărășești și Oituz. Războiul s-a încheiat la 11 noiembrie 1918 cu victoria Antantei; tratatele de la Paris, în frunte cu cel de la Versailles (1919), au redesenat harta Europei, iar pentru români au consfințit Marea Unire.

Criza economică din 1929–1933 și nemulțumirile lăsate de tratatele de pace au favorizat ascensiunea regimurilor totalitare: fascismul lui Mussolini în Italia, nazismul lui Hitler în Germania, stalinismul în URSS. Hitler a încălcat pas cu pas tratatul de la Versailles, iar la 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia — începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

Germania a cucerit rapid mare parte din Europa, dar a eșuat în bătălia Angliei și apoi în URSS, unde înfrângerea de la Stalingrad (1942–1943) a marcat cotitura războiului. În Pacific, Japonia a atacat SUA la Pearl Harbor (1941). Aliații au debarcat în Normandia la 6 iunie 1944, iar Germania a capitulat la 9 mai 1945. Japonia s-a predat după bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki (august 1945).

Războiul a provocat peste 50 de milioane de morți și crime fără precedent, între care Holocaustul — uciderea a circa 6 milioane de evrei de către regimul nazist. România a luptat din 1941 alături de Germania împotriva URSS, iar de la 23 august 1944 a trecut de partea Aliaților. Pentru a împiedica repetarea tragediei, în 1945 a fost creată Organizația Națiunilor Unite.

După 1945, lumea s-a împărțit în două blocuri: cel occidental, democratic, condus de SUA (NATO, 1949) și cel comunist, condus de URSS (Tratatul de la Varșovia, 1955). Confruntarea dintre ele, purtată fără un război direct, dar prin curse ale înarmărilor, propagandă și conflicte locale (Coreea, Vietnam, criza rachetelor din Cuba, 1962), a fost numită Războiul Rece. Europa a fost despărțită de „Cortina de Fier”, simbolizată de Zidul Berlinului (1961).

În Europa de Est, inclusiv în România, au fost impuse regimuri comuniste subordonate Moscovei. În paralel, în Vest a început construcția europeană: Comunitatea Economică Europeană (1957), devenită Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht (1992).

În 1989, regimurile comuniste din Europa de Est s-au prăbușit unul după altul; Zidul Berlinului a căzut în noiembrie 1989, iar URSS s-a destrămat în 1991. Lumea contemporană este marcată de globalizare, de revoluția informatică și de noi provocări: terorismul, schimbările climatice, inegalitățile economice.