Istoria românilor pentru bacalaureat

În spațiul românesc, între secolele IX și XIII, izvoarele atestă autonomii locale — cnezate, voievodate, „țări” — conduse de cnezi și voievozi: Gelu, Glad și Menumorut în Transilvania (Gesta Hungarorum), Litovoi, Ioan, Farcaș și Seneslau între Carpați și Dunăre (Diploma cavalerilor ioaniți, 1247), formațiuni în Dobrogea (jupan Dimitrie, țara lui Dobrotici).

Prin unificarea autonomiilor s-au constituit statele medievale: Țara Românească sub Basarab I (victoria de la Posada, 1330, „descălecat” confirmat de tradiție), Moldova sub Dragoș și apoi Bogdan I (1359), în timp ce Transilvania a fost organizată ca voievodat sub suzeranitatea coroanei maghiare, iar din 1541 ca principat autonom sub suzeranitate otomană.

Instituția centrală a statelor extracarpatice a fost domnia: domnul era „mare voievod și domn”, stăpân al țării (dominus), conducător al oștii, judecător suprem, sprijinit de sfatul domnesc și legitimat de biserică (mitropoliile Țării Românești — 1359, și Moldovei — recunoscută în 1401). În secolul al XVIII-lea, domniile pământene au fost înlocuite cu regimul fanariot (1711 în Moldova, 1716 în Țara Românească), care a durat până la 1821.

Statul român modern a fost mai întâi un proiect politic formulat treptat: cererile lui Tudor Vladimirescu (1821), memoriile boierești, programul revoluției de la 1848 (Proclamația de la Islaz, Dorințele partidei naționale) au cerut unire, autonomie, reforme și constituție. Războiul Crimeii și Congresul de la Paris (1856) au internaționalizat „chestiunea românească”, iar adunările ad-hoc (1857) au cerut unirea Principatelor sub un principe străin.

Realizarea a venit în etape: dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (5 și 24 ianuarie 1859), unificarea instituțională și marile reforme (secularizarea — 1863; reforma agrară, legea instrucțiunii, codurile — 1864), apoi aducerea principelui străin Carol de Hohenzollern (1866) și prima constituție modernă a României (1866), de inspirație belgiană.

Independența a fost proclamată la 9 mai 1877 și consacrată prin participarea la războiul ruso-otoman (Plevna, Rahova, Smârdan) și prin tratatele de la San Stefano și Berlin (1878), care au recunoscut-o, România primind Dobrogea. Regatul a fost proclamat în 1881. Procesul s-a desăvârșit prin Marea Unire din 1918 — Basarabia, Bucovina, Transilvania — recunoscută de sistemul tratatelor de la Paris (1919–1920).

România Mare, consolidată prin votul universal masculin (1918) și reforma agrară (1921), a fost organizată de Constituția din 1923, una dintre cele mai liberale din epocă: monarhie constituțională, separarea puterilor, drepturi și libertăți extinse. Viața politică a fost dominată de Partidul Național Liberal („prin noi înșine”) și, din 1926, de Partidul Național Țărănesc.

Economia și cultura au cunoscut un avânt remarcabil — „generația interbelică”: Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Brâncuși, Henri Coandă, școala sociologică a lui Dimitrie Gusti. Minoritățile naționale (circa 28% din populație) au primit drepturi prin constituție și tratate.

Democrația s-a degradat însă treptat: criza economică (1929–1933), ascensiunea Legiunii (mișcare antisemită și antidemocratică), guvernările autoritare ale lui Carol al II-lea, care a impus în 1938 monarhia autoritară și constituția proprie. În 1940, România a pierdut Basarabia și nordul Bucovinei (ultimatumurile sovietice din iunie), nord-vestul Transilvaniei (Dictatul de la Viena, 30 august) și Cadrilaterul (Tratatul de la Craiova); regimul carlist s-a prăbușit, urmat de dictatura lui Ion Antonescu.

Instaurarea comunismului s-a făcut în etape, sub presiune sovietică: guvernul Petru Groza (6 martie 1945), falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, eliminarea partidelor istorice și a monarhiei (30 decembrie 1947). Republica Populară Română a copiat modelul stalinist: constituțiile din 1948 și 1952, naționalizarea (11 iunie 1948), colectivizarea (1949–1962), planificarea centralizată.

Represiunea a fost dimensiunea definitorie a anilor 1948–1964: Securitatea (1948), închisorile politice (Sighet, Pitești, Gherla, Aiud), Canalul Dunăre–Marea Neagră, deportările în Bărăgan (1951). Rezistența anticomunistă a luat forma partizanilor din munți, iar mai târziu a disidenței intelectuale și muncitorești (greva minerilor din Valea Jiului — 1977, revolta de la Brașov — 15 noiembrie 1987, protestele unor intelectuali ca Doina Cornea).

Sub Nicolae Ceaușescu (1965–1989), regimul a trecut de la o relativă deschidere (condamnarea invadării Cehoslovaciei, august 1968) la național-comunism: cult al personalității, „tezele din iulie” 1971, megaproiecte (Casa Poporului), plata forțată a datoriei externe cu prețul penuriei generalizate din anii 1980. Revoluția din decembrie 1989, pornită de la Timișoara, a încheiat violent regimul, Ceaușescu fiind judecat și executat la 25 decembrie 1989.

Spațiul românesc a fost permanent legat de marile evoluții europene. În secolele XVIII–XIX, „criza orientală” — slăbirea Imperiului Otoman și rivalitatea marilor puteri — a oferit românilor ocazii de afirmare: tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), pacea de la Adrianopol (1829), care a liberalizat comerțul Principatelor, Congresul de la Paris (1856) și cel de la Berlin (1878), unde s-au decis unirea și, respectiv, recunoașterea independenței.

Diplomația românească a urmărit constant alianțe de securitate: aderarea secretă la Tripla Alianță (1883), intrarea în Primul Război Mondial alături de Antanta (1916) pentru întregirea națională, iar în perioada interbelică politica de securitate colectivă promovată de Nicolae Titulescu — Mica Înțelegere (1921), Înțelegerea Balcanică (1934), activitatea la Liga Națiunilor.

După ruptura impusă de Războiul Rece, când România a fost integrată forțat în blocul sovietic (CAER — 1949, Tratatul de la Varșovia — 1955), revenirea în Europa s-a realizat după 1989: Consiliul Europei (1993), aderarea la NATO (2004) și la Uniunea Europeană (2007). România participă astăzi la deciziile concertului european ca stat membru cu drepturi depline.

Constituția din 1866, adoptată sub Carol I după model belgian, a creat monarhia constituțională ereditară, separarea puterilor, parlamentul bicameral și votul cenzitar. Ea a fost cadrul modernizării României până la Primul Război Mondial.

Constituția din 1923 a consacrat România Mare: vot universal masculin, drepturi extinse, proprietatea ca funcție socială. Constituția din 1938 a instaurat regimul autoritar al lui Carol al II-lea, concentrând puterea la rege. Constituțiile comuniste (1948, 1952, 1965) au desființat separarea puterilor, subordonând statul partidului unic; cea din 1952 recunoștea explicit rolul URSS, iar cea din 1965 proclama Republica Socialistă România.

Constituția din 1991, revizuită în 2003, a refondat statul de drept: pluralism politic, separarea și echilibrul puterilor, garantarea proprietății și a drepturilor fundamentale, Curte Constituțională și Avocatul Poporului. Revizuirea din 2003 a pregătit aderarea la UE, garantând prioritatea dreptului european în domeniile convenite.