Geografie fizică generală

Universul este alcătuit din miliarde de galaxii; a noastră, Calea Lactee, conține Sistemul Solar, format în urmă cu circa 4,6 miliarde de ani dintr-o nebuloasă de gaz și praf. Pământul este a treia planetă, situată în „zona locuibilă” — la distanța potrivită pentru apă lichidă.

Forma Pământului este de geoid (elipsoid turtit la poli din cauza rotației): raza ecuatorială este cu circa 21 km mai mare decât cea polară. Dimensiuni: circumferința la Ecuator circa 40.075 km, suprafața circa 510 milioane km².

Coordonatele geografice permit localizarea oricărui punct: latitudinea (0°–90°, nord sau sud față de Ecuator) și longitudinea (0°–180°, est sau vest față de meridianul Greenwich). Mișcarea de rotație generează ziua și noaptea, turtirea polilor, devierea corpurilor în mișcare (forța Coriolis) și fusele orare (24 de fuse a câte 15°); mișcarea de revoluție, împreună cu înclinarea axei la 66°33′ față de planul orbitei, generează anotimpurile și inegalitatea zilelor și a nopților.

Pământul are o structură concentrică: nucleul (intern solid, extern lichid, bogat în fier și nichel), mantaua (cu astenosfera vâscoasă pe care „plutesc” plăcile) și scoarța terestră (continentală, groasă de 30–70 km, și oceanică, de 5–10 km). Litosfera, rigidă, este fragmentată în plăci tectonice.

Tectonica plăcilor explică geneza marilor forme de relief. La marginile divergente (rifturi, dorsale oceanice) plăcile se depărtează și se formează scoarță nouă; la marginile convergente plăcile se ciocnesc — prin subducție iau naștere fosele oceanice, arcurile vulcanice și munții de încrețire (Himalaya, din coliziunea plăcii indiene cu cea eurasiatică); la marginile transformante plăcile alunecă lateral (falia San Andreas), generând cutremure.

Relieful este rezultatul luptei dintre agenții interni (mișcări tectonice, vulcanism, cutremure), care îl construiesc, și agenții externi (apele curgătoare, vântul, ghețarii, valurile, gravitația, viețuitoarele, omul), care îl nivelează prin eroziune, transport și acumulare. Astfel apar tipurile de relief: fluvial (văi, lunci, terase, delte), glaciar (circuri, văi în „U”, morene), eolian (dune, ciuperci eoliene), carstic (peșteri, chei, doline), litoral (plaje, faleze) și vulcanic (conuri, cratere, platouri).

Atmosfera este structurată în straturi: troposfera (0–~12 km, unde se desfășoară fenomenele meteo și scade temperatura cu circa 6,4 °C/1.000 m), stratosfera (cu stratul de ozon care filtrează radiațiile ultraviolete), mezosfera, termosfera și exosfera.

Vremea și clima sunt determinate de factorii climatogeni: radiația solară (variabilă cu latitudinea), circulația generală a atmosferei și suprafața activă (distribuția uscat–ocean, relieful, curenții oceanici). Aerul circulă dinspre maximele barometrice spre minimele barometrice; așa se formează vânturile permanente (alizeele spre Ecuator, vânturile de vest în zonele temperate, vânturile polare), vânturile sezoniere (musonii) și cele locale (brize, föhn).

Pe Glob se disting zonele și tipurile de climă: ecuatorial (cald și umed tot anul), subecuatorial (două sezoane), tropical-arid (deșerturile), musonic, mediteraneean, temperat-oceanic, temperat-continental, subpolar și polar, la care se adaugă climatul montan, etajat. Încălzirea globală, accentuată de emisiile de gaze cu efect de seră, modifică în prezent aceste echilibre.

Apa Terrei (circa 1,4 miliarde km³) se află în proporție de 97% în Oceanul Planetar; din restul de 3% apă dulce, cea mai mare parte este stocată în calotele glaciare și în apele subterane. Circuitul apei leagă permanent oceanul, atmosfera și uscatul prin evaporare, condensare, precipitații și scurgere.

Dinamica apelor oceanice cuprinde valurile (generate de vânt), mareele (flux și reflux, provocate de atracția Lunii și a Soarelui) și curenții oceanici — calzi (Gulf Stream, care încălzește vestul Europei; Kuroshio) sau reci (Labrador, Humboldt, Oyashio) — adevărate „râuri” în ocean care redistribuie căldura pe Glob.

Apele continentale includ râurile (caracterizate prin debit și regim de scurgere), lacurile (tectonice — Baikal, cel mai adânc din lume; glaciare, vulcanice, carstice, de baraj), apele subterane (freatice și de adâncime) și ghețarii — montani și de calotă (Antarctica, Groenlanda). Ghețarii reprezintă cea mai mare rezervă de apă dulce a planetei.

Biosfera cuprinde toate viețuitoarele și interacționează cu celelalte învelișuri. Răspândirea organismelor este controlată de factori climatici (lumină, căldură, umiditate), edafici (solul), de relief și de intervenția omului.

Zonele biogeografice se succed latitudinal, în strânsă legătură cu zonele de climă: pădurea ecuatorială (cea mai mare biodiversitate), savanele, deșerturile tropicale, vegetația mediteraneeană, stepele, pădurile de foioase, taigaua, tundra și deșerturile polare. În munți, aceleași zone se regăsesc pe verticală — etajarea altitudinală.

Pedosfera, învelișul de sol, rezultă din interacțiunea îndelungată dintre rocă, climă, relief, organisme și timp. Profilul solului are orizonturi (A — bogat în humus, B — de acumulare, C — roca-mamă). Marile tipuri zonale de sol: laterite în zona caldă și umedă, cernoziomuri în stepe (cele mai fertile), podzoluri sub taiga, soluri de tundră. Degradarea solurilor prin eroziune, sărăturare și poluare amenință securitatea alimentară mondială.