Geografie umană

Populația mondială a crescut exploziv în ultimul secol: de la 2 miliarde în 1927 la peste 8 miliarde astăzi. Evoluția numerică este descrisă de tranziția demografică: societățile trec de la natalitate și mortalitate ridicate la valori scăzute ale ambelor, cu o fază intermediară de „explozie demografică”.

Indicatorii demografici esențiali: natalitatea și mortalitatea (exprimate în promile, ‰), sporul natural, mortalitatea infantilă, speranța de viață și bilanțul migratoriu. Structura populației se analizează pe grupe de vârstă și sexe (piramida vârstelor: progresivă în statele tinere ale Africii, regresivă în Europa îmbătrânită), pe medii (urban/rural), pe rase, limbi și religii.

Mobilitatea teritorială cuprinde migrațiile interne (sat–oraș) și internaționale (economice, politice — refugiați, de mediu). Marile direcții actuale: din Africa și Asia spre Europa, din America Latină spre America de Nord. Migrațiile modifică atât statele de plecare (depopulare, „exod al creierelor”), cât și pe cele de primire.

Așezările rurale diferă ca formă (risipite la munte, adunate la câmpie, alungite de-a lungul văilor) și ca funcții (agricole, pastorale, forestiere, turistice). Așezările urbane au apărut în Antichitate în Mesopotamia, Egipt și valea Indusului, iar astăzi adăpostesc peste 55% din populația lumii.

Urbanizarea contemporană are ritmuri diferite: în statele dezvoltate este aproape încheiată (peste 80% populație urbană), în cele în curs de dezvoltare este accelerată și adesea necontrolată, generând cartiere sărace (bidonviluri, favele). Structura orașului cuprinde centrul (adesea zonă de afaceri), zonele rezidențiale, industriale și de servicii.

Formele de concentrare urbană: aglomerația urbană (orașul cu localitățile-satelit), conurbația (orașe vecine unite, ex. Ruhr), megalopolisul (sistem uriaș de aglomerații, ex. BosWash între Boston și Washington, Tokaido în Japonia). Orașele globale — New York, Londra, Tokyo, Paris — comandă economia mondială.

Resursele naturale se clasifică în inepuizabile (energia solară, eoliană, geotermală, a valurilor) și epuizabile — regenerabile (pădurea, apa, solul, fauna) sau neregenerabile (combustibilii fosili, minereurile).

Combustibilii fosili rămân baza energeticii mondiale: petrolul (mari producători: SUA, Arabia Saudită, Rusia; zona Golfului Persic concentrează cele mai mari rezerve), gazele naturale (SUA, Rusia, Iran, Qatar) și cărbunii (China — cel mai mare producător și consumator). Minereurile de fier (Australia, Brazilia), bauxita, cuprul și „metalele rare” pentru tehnologie sunt strategice.

Epuizarea resurselor și impactul lor asupra mediului impun tranziția energetică spre surse regenerabile: hidroenergie, energie eoliană, solară, geotermală (Islanda) și biomasă. Resursele de apă dulce și solurile fertile devin mize geopolitice majore în secolul XXI.

Agricultura depinde de condițiile naturale (climă, relief, sol) și de factorii social-economici (forța de muncă, tehnologie, piață). Tipuri majore: agricultura de subzistență (Africa, Asia de Sud — producție pentru consum propriu) și agricultura comercială, intensivă și mecanizată (SUA, Europa de Vest, Australia).

Cultura plantelor: cerealele domină — grâul (China, India, Rusia, SUA; „centura grâului” din zonele temperate), orezul (Asia Musonică produce circa 90%), porumbul (SUA, China, Brazilia). Se adaugă plantele tehnice (bumbac, soia, trestie și sfeclă de zahăr), cafeaua (Brazilia, Vietnam), cacao (Coasta de Fildeș, Ghana) și ceaiul (China, India).

Creșterea animalelor: bovine (India — cel mai mare șeptel, Brazilia, SUA), porcine (China — circa jumătate din efectivul mondial), ovine (China, Australia), la care se adaugă pescuitul și acvacultura, în plină expansiune. Problema alimentară mondială persistă: subnutriție în Africa Subsahariană, risipă alimentară în statele bogate.

Industria s-a dezvoltat în etape: prima revoluție industrială (mașina cu abur, secolul XVIII, Anglia), a doua (electricitatea, petrolul, oțelul), a treia (electronica, informatica) și a patra, actuală (digitalizare, automatizare, inteligență artificială). Localizarea industriei urmează resursele, forța de muncă, piețele și infrastructura.

Marile regiuni industriale ale lumii: estul și sud-estul Chinei („uzina lumii”), regiunea Marilor Lacuri și coastele SUA, Europa de Vest (axa Rin–Ruhr), Japonia și Coreea de Sud. Ramuri de vârf: electronică și IT (Silicon Valley, Shenzhen), industria auto (China, Japonia, Germania), aeronautică (SUA, Franța).

Serviciile (sectorul terțiar) domină economiile dezvoltate, depășind 70% din PIB: comerț, transporturi (rutiere, feroviare — TGV-ul francez și Shinkansen-ul japonez, maritime — circa 80% din comerțul mondial, aeriene), telecomunicații, finanțe, turism. Turismul internațional, cu sute de milioane de sosiri anual, are ca destinații de top Franța, Spania, SUA și Italia.

Harta politică actuală cuprinde aproape 200 de state, foarte diferite ca suprafață (de la Rusia, 17 milioane km², la Vatican, 0,44 km²), populație (India și China depășesc 1,4 miliarde) și putere economică. Statele se diferențiază și prin forma de guvernământ (republici și monarhii) și prin structura internă (state unitare și federale).

Geopolitica studiază raporturile dintre spațiul geografic și putere. Concepte-cheie: granițe (naturale și convenționale), enclave și exclave, zone de conflict, sfere de influență, resurse strategice (petrolul, gazele, apa, metalele rare) și rute comerciale vitale (canalul Suez, canalul Panama, strâmtorile Ormuz, Malacca și Bosfor).

Lumea contemporană evoluează de la ordinea bipolară a Războiului Rece (SUA–URSS) spre o lume multipolară, cu poli de putere: SUA, China, Uniunea Europeană, la care se adaugă puteri regionale (India, Rusia, Brazilia, Japonia). Organizațiile internaționale — ONU, NATO, UE, OPEC, G7/G20 — structurează cooperarea și competiția globală.