Producătorul și firma

Pentru a produce bunuri și servicii, firmele combină factori de producție. Factorii clasici sunt: munca (activitatea fizică și intelectuală a oamenilor), natura/pământul (terenuri, resurse naturale, apă) și capitalul (bunurile produse folosite pentru a produce alte bunuri: clădiri, utilaje, materii prime).

Capitalul se împarte în capital fix — participă la mai multe cicluri de producție și se consumă treptat (clădiri, mașini, echipamente; uzura lui se recuperează prin amortizare) — și capital circulant, care se consumă integral într-un singur ciclu (materii prime, materiale, combustibil, energie).

Economiile moderne adaugă neofactori: întreprinzătorul (abilitatea de a combina factorii și de a-și asuma riscuri), informația și tehnologia. Calitatea combinării factorilor — nu doar cantitatea lor — decide succesul unei firme.

Costul de producție reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute de firmă pentru a produce. Costurile fixe (CF) nu depind de volumul producției: chirie, salariile personalului administrativ, amortizarea, asigurările — ele se plătesc chiar dacă producția este zero. Costurile variabile (CV) cresc odată cu producția: materii prime, energie tehnologică, salariile muncitorilor direct productivi.

Costul total este suma lor: CT = CF + CV. Costul mediu (unitar) arată cât costă o unitate de produs: CTM = CT ÷ Q, unde Q este cantitatea produsă. Tot pe unitate se calculează costul fix mediu (CFM = CF ÷ Q) și costul variabil mediu (CVM = CV ÷ Q).

Costul marginal (Cmg) este sporul de cost total generat de producerea unei unități suplimentare: Cmg = ΔCT ÷ ΔQ. El este esențial pentru decizii: firma rațională extinde producția cât timp ce câștigă pe ultima unitate (prețul) depășește ce o costă ultima unitate (costul marginal). Reducerea costului mediu este principala cale internă de creștere a profitului.

Productivitatea exprimă eficiența cu care sunt folosiți factorii de producție: câtă producție se obține cu o cantitate dată de factori. Cea mai folosită este productivitatea muncii: W = Q ÷ L, unde Q este producția, iar L numărul de lucrători (sau de ore lucrate).

Exemplu: dacă 10 muncitori produc 500 de pâini pe zi, productivitatea muncii este 500 ÷ 10 = 50 de pâini pe muncitor pe zi. Dacă, după modernizarea cuptoarelor, aceiași 10 muncitori produc 700 de pâini, productivitatea urcă la 70 — o creștere de 40%.

Factorii creșterii productivității sunt: progresul tehnic și tehnologic, calificarea și motivarea lucrătorilor, organizarea modernă a producției și calitatea managementului. Creșterea productivității permite simultan salarii mai mari, prețuri mai mici și profituri mai mari — de aceea este considerată motorul prosperității.

Profitul este câștigul firmei, calculat ca diferență între venituri totale și costuri totale: Pr = VT − CT. Veniturile totale (încasările) se obțin înmulțind prețul cu cantitatea vândută: VT = P × Q. Profitul este motivația centrală a activității firmelor și sursa principală a dezvoltării lor.

Mărimea relativă a profitului se exprimă prin rate: rata profitului la costuri (Rpr = Pr ÷ CT × 100), rata profitului la cifra de afaceri (Rpr = Pr ÷ VT × 100) sau la capitalul utilizat. Exemplu: o firmă cu venituri de 120.000 de lei și costuri de 100.000 de lei are profit de 20.000 de lei și o rată a profitului la costuri de 20%.

Profitul brut este profitul înainte de impozitare; după plata impozitului pe profit rămâne profitul net, pe care firma îl poate reinvesti sau distribui proprietarilor (dividende). Căile de creștere a profitului: reducerea costurilor, creșterea productivității, creșterea volumului vânzărilor și a calității produselor.

Oferta reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care producătorii doresc și pot să o vândă la fiecare nivel de preț, într-o perioadă dată. Legea ofertei exprimă relația directă dintre preț și cantitatea oferită: când prețul crește, producătorii sunt stimulați să producă și să vândă mai mult; când prețul scade, oferta se restrânge.

Pe lângă preț, oferta este influențată de: costul factorilor de producție (scumpirea materiilor prime reduce oferta), tehnologie (progresul tehnic ieftinește producția și mărește oferta), taxele și subvențiile (taxele reduc oferta, subvențiile o stimulează), numărul producătorilor și condițiile naturale (mai ales în agricultură), plus anticipările privind prețurile.

Ca și la cerere, trebuie distins între mișcarea pe curbă (determinată de preț) și deplasarea curbei (determinată de ceilalți factori). De exemplu, o tehnologie nouă deplasează curba ofertei spre dreapta: la același preț se oferă o cantitate mai mare.

Activitatea economică se desfășoară în întreprinderi (firme) de forme juridice diferite. În România, cele mai răspândite sunt: persoana fizică autorizată (PFA) — o singură persoană desfășoară activitate pe cont propriu; societatea cu răspundere limitată (SRL) — asociații răspund doar în limita capitalului adus; și societatea pe acțiuni (SA) — capitalul este împărțit în acțiuni, potrivită afacerilor mari.

Răspunderea limitată înseamnă că, în caz de eșec, proprietarii pierd cel mult capitalul investit în firmă, nu și averea personală — de aceea SRL este forma preferată de antreprenorii mici și mijlocii. La SA, acționarii pot fi foarte numeroși, iar acțiunile marilor companii se tranzacționează la bursă.

După dimensiune, firmele se clasifică în microîntreprinderi, întreprinderi mici, mijlocii (IMM-uri) și mari. IMM-urile formează majoritatea covârșitoare a firmelor și angajează cea mai mare parte a salariaților din economie, fiind considerate coloana vertebrală a economiei.