Piața și concurența

Piața este spațiul economic (fizic sau virtual) în care se întâlnesc cererea și oferta și unde se formează prețul. Prețul transmite informații (cât de rar sau de dorit este un bun), stimulează producătorii și raționalizează consumul — este principalul mecanism de coordonare al economiei de piață.

Prețul de echilibru este prețul la care cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită: piața „se golește”, fără surplusuri și fără penurie. Dacă prețul este peste echilibru, apare exces de ofertă (vânzătorii rămân cu marfă) și prețul tinde să scadă; dacă este sub echilibru, apare exces de cerere (penurie) și prețul tinde să crească.

Exemplu: la prețul de 10 lei se cer 300 de bucăți și se oferă 300 de bucăți — 10 lei este preț de echilibru. Orice modificare a cererii sau a ofertei (venituri, costuri, tehnologie, preferințe) deplasează echilibrul: creșterea cererii ridică prețul și cantitatea de echilibru, creșterea ofertei coboară prețul și mărește cantitatea.

Concurența este rivalitatea dintre vânzători (și dintre cumpărători) pentru condiții mai bune de vânzare-cumpărare. Ea stimulează scăderea costurilor, inovația și calitatea, fiind „motorul” economiei de piață. Intensitatea concurenței diferă de la o piață la alta.

Concurența perfectă este un model teoretic cu foarte mulți vânzători și cumpărători mici, produse omogene și intrare liberă pe piață; niciun participant nu poate influența singur prețul. La polul opus, monopolul înseamnă un singur vânzător al unui bun fără substitut apropiat, care poate impune prețul — de aceea statul reglementează monopolurile (de exemplu, în distribuția de energie sau apă).

Între cele două extreme se află piețele reale: oligopolul (câțiva vânzători mari, interdependenți — telefonie mobilă, auto, carburanți) și concurența monopolistică (mulți vânzători cu produse diferențiate — restaurante, îmbrăcăminte). Legislația concurenței interzice înțelegerile de fixare a prețurilor (cartelurile) și abuzul de poziție dominantă; în România veghează Consiliul Concurenței.

Piața muncii este piața pe care se întâlnesc cererea de muncă (venită de la firme, care au nevoie de lucrători) și oferta de muncă (venită de la persoanele apte și dispuse să lucreze). Atenție la sensuri: firmele cer muncă, lucrătorii o oferă.

Salariul este prețul muncii — venitul primit de lucrător pentru munca prestată. Salariul nominal este suma de bani primită; salariul real reprezintă cantitatea de bunuri și servicii care poate fi cumpărată cu salariul nominal. Dacă prețurile cresc mai repede decât salariul nominal, salariul real scade, chiar dacă suma de bani este mai mare.

Mărimea salariului depinde de calificare, productivitate, raportul cerere–ofertă pe fiecare meserie, negocierile dintre angajatori, salariați și sindicate, precum și de reglementări (salariul minim pe economie, stabilit de stat). Meseriile rare și cu productivitate ridicată sunt, de regulă, mai bine plătite.

Piața monetară este piața pe care se întâlnesc cererea de bani (a celor care au nevoie de lichidități: firme, populație, stat) și oferta de bani (controlată în principal de banca centrală și de băncile comerciale prin creditare). „Prețul” banilor pe această piață este rata dobânzii.

Dobânda are un dublu rol: pentru deponent este venitul adus de economii, iar pentru debitor este costul creditului. Când dobânzile cresc, creditele devin scumpe, consumul și investițiile scad; când dobânzile scad, creditarea se ieftinește și activitatea economică este stimulată.

Banca centrală (BNR în România) folosește rata dobânzii de politică monetară pentru a menține stabilitatea prețurilor: ridică dobânda când inflația este mare (pentru a tempera cererea) și o coboară când economia are nevoie de stimulare. Dobânda simplă se calculează D = C × d × n; la dobânda compusă, dobânda se adaugă capitalului și produce la rândul ei dobândă.

Piața capitalurilor este piața titlurilor de valoare pe termen lung: acțiuni și obligațiuni. Aici firmele și statul atrag finanțare direct de la investitori, iar investitorii își plasează economiile în speranța unor câștiguri.

Acțiunea este un titlu de proprietate: deținătorul (acționarul) devine coproprietar al firmei, are drept de vot la adunarea generală și primește dividende din profit, dacă se distribuie. Obligațiunea este un titlu de credit: deținătorul împrumută emitentul (firmă sau stat) și primește o dobândă fixă (cupon), iar la scadență suma împrumutată. Acțiunile pot aduce câștiguri mai mari, dar cu risc mai mare; obligațiunile sunt mai sigure, dar cu randamente mai mici.

Tranzacțiile cu titluri deja emise au loc pe piața secundară, cea mai cunoscută formă fiind bursa de valori (în România, Bursa de Valori București). Cursul (prețul) acțiunilor variază în funcție de cererea și oferta de titluri, influențate de rezultatele firmelor, dobânzi și așteptările investitorilor. Câștigul unui acționar poate proveni din dividende și din diferența de curs (cumpără ieftin, vinde scump).