Sistemul endocrin

Sistemul endocrin reglează, împreună cu sistemul nervos, funcțiile organismului. Spre deosebire de comanda nervoasă, rapidă și de scurtă durată, reglarea endocrină este mai lentă, dar de durată: glandele endocrine eliberează hormoni direct în sânge, iar aceștia acționează la distanță, asupra celulelor-țintă care au receptori specifici.

Glandele endocrine (cu secreție internă) nu au canale de excreție — își varsă produșii direct în sânge — spre deosebire de glandele exocrine (salivare, sudoripare), care au canale. Pancreasul și gonadele sunt glande mixte: au atât secreție exocrină, cât și endocrină.

Secreția hormonală este reglată în principal prin mecanism de feedback negativ: când concentrația unui hormon sau efectul lui crește peste necesar, secreția glandei este inhibată; când scade, secreția este stimulată. Coordonarea de ansamblu aparține axei hipotalamus–hipofiză, care controlează majoritatea celorlalte glande.

Hipofiza (glanda pituitară) este o glandă de mărimea unui bob de mazăre (circa 0,5 g), situată la baza creierului, în șaua turcească a osului sfenoid, legată de hipotalamus prin tija pituitară. Deși minusculă, controlează majoritatea glandelor endocrine, fiind supranumită „creierul endocrin”.

Lobul anterior (adenohipofiza) secretă: hormonul de creștere (STH/GH), care stimulează creșterea oaselor și a țesuturilor; hormonii tropi — TSH (stimulează tiroida), ACTH (stimulează corticosuprarenala), FSH și LH (gonadotropi, controlează gonadele) — și prolactina (stimulează secreția lactată).

Lobul posterior (neurohipofiza) depozitează și eliberează doi hormoni produși de hipotalamus: antidiureticul (ADH/vasopresina), care crește reabsorbția apei în rinichi și reduce volumul de urină, și ocitocina, care stimulează contracțiile uterului la naștere și ejecția laptelui. Disfuncții ale STH: în copilărie, hiposecreția produce nanism hipofizar (talie mică, proporții și intelect normale), iar hipersecreția — gigantism; la adult, hipersecreția produce acromegalie (creșterea exagerată a extremităților: mâini, picioare, mandibulă).

Tiroida, cea mai mare glandă endocrină (circa 25–30 g), are formă de fluture și este situată în partea anterioară a gâtului, sub laringe. Secretă tiroxina (T4) și triiodotironina (T3), hormoni care conțin iod și care intensifică metabolismul: cresc arderile celulare, producția de căldură și consumul de oxigen; sunt esențiali pentru dezvoltarea creierului la copil. Secretă și calcitonină, care scade calciul din sânge.

Hipersecreția tiroidiană (hipertiroidism, boala Basedow-Graves) se manifestă prin metabolism crescut: slăbire deși apetitul e crescut, nervozitate, tahicardie, intoleranță la căldură, exoftalmie (ochi bulbucați) și gușă. Hiposecreția (hipotiroidism) produce la adult mixedem: metabolism scăzut, creștere în greutate, piele uscată și infiltrată, frilozitate, lentoare; la copil produce cretinism — întârziere gravă fizică și mintală, prevenibilă prin tratament precoce.

Lipsa iodului din alimentație împiedică sinteza hormonilor și duce la gușa endemică — mărirea compensatorie a tiroidei, frecventă odinioară în zonele montane; se previne prin folosirea sării iodate. Paratiroidele, patru glande mici de pe fața posterioară a tiroidei, secretă parathormonul (PTH), care crește calcemia (mobilizează calciul din oase, crește absorbția lui); PTH și calcitonina reglează împreună echilibrul calciului.

Pancreasul este o glandă mixtă: partea exocrină secretă sucul pancreatic, iar partea endocrină — insulele Langerhans, circa 1–2% din masa glandei — secretă hormonii care reglează glicemia (concentrația glucozei din sânge, normal circa 80–110 mg/dl).

Celulele beta secretă insulina, singurul hormon hipoglicemiant: ea facilitează intrarea glucozei în celule și depozitarea ei sub formă de glicogen în ficat și mușchi, scăzând glicemia. Celulele alfa secretă glucagonul, hormon hiperglicemiant: stimulează descompunerea glicogenului hepatic în glucoză, crescând glicemia. Cei doi hormoni acționează antagonic, menținând glicemia constantă.

Deficitul de insulină sau rezistența celulelor la insulină produce diabetul zaharat: glicemie crescută (hiperglicemie), glucoză în urină (glicozurie), urinare abundentă (poliurie), sete intensă (polidipsie) și foame exagerată (polifagie). Diabetul de tip 1 apare de obicei la tineri, prin distrugerea celulelor beta, și necesită insulină; diabetul de tip 2, mai frecvent, este legat de obezitate și sedentarism și se controlează prin dietă, mișcare și medicamente. Netratat, diabetul afectează vasele, rinichii, ochii și nervii.

Glandele suprarenale, așezate ca niște căciulițe pe polul superior al fiecărui rinichi, au două zone cu origine și funcții diferite: corticosuprarenala (la exterior) și medulosuprarenala (la interior).

Corticosuprarenala secretă trei grupe de hormoni steroizi: mineralocorticoizii (aldosteronul — reține sodiul și apa, elimină potasiul, menținând volumul sanguin și tensiunea), glucocorticoizii (cortizolul — crește glicemia, mobilizează rezervele în stres, are efect antiinflamator) și sexosteroizii (în cantități mici, completează hormonii gonadelor).

Medulosuprarenala secretă adrenalina și noradrenalina — hormonii reacției de urgență „luptă sau fugi”, cu efecte asemănătoare simpaticului: accelerează inima, cresc tensiunea și glicemia, dilată bronhiile și pupilele, redirecționează sângele spre mușchi. Disfuncții corticosuprarenale: hiposecreția produce boala Addison (oboseală extremă, hipotensiune, colorarea brună a pielii), iar hipersecreția de cortizol — sindromul Cushing (obezitate a trunchiului și feței — „față de lună plină”, hipertensiune, vergeturi).